Am văzut, nu mi-au plăcut: “Gomorra”, “WALL-E”, “Tropic Thunder”

E normal să nu rezonez cu toate producţiile pe care le văd, chiar dacă, în ultima vreme, am încercat să nu mă “apuc” de un film înainte de a mă documenta cât de cât. Dar există o categorie de filme, dintre cele foarte lăudate şi cu diverse nominalizări la premii, care pur şi simplu nu mi se potrivesc. E valabil, cred, pentru oricare dintre noi.

Ca să merg mai departe cu această idee, am constatat că, pe măsură ce “înaintez în vârstă” (mă ceartă nevasta dacă zic că “îmbătrânesc” ), se restrânge aria filmelor şi a cărţilor care mă “ung pe suflet”. Cred că şi acest lucru e valabil pentru mai toată lumea. Dar nu sunt sigur.

Astăzi, ca o excepţie de la regulă, scriu despre trei filme pe care nu le-aş revedea, ba, mai mult, care m-au dezamăgit.

Gomorra. Regia: Matteo Garrone.
Dacă ar fi vorba de un documentar, acest film ar fi o capodoperă. Reuşeşte să redea atât de veridic şi de necruţător dependenţa de Camorra a locuitorilor din periferiile oraşului Napoli, încât nu e de mirare că autorul cărţii pe baza căreia a fost scris scenariul, precum şi regizorul peliculei au intrat imediat în vizorul mafiei şi sunt protejaţi 24 din 24 de faimoşii carabinieri.
Dar, vorba unui celebru episod din “Seinfeld”, eu sunt de vină. Nu tu, filmule. Cred că sunt marcat definitiv de un anume stil al filmelor despre mafie, în descendenţa Coppola-Scorsese, astfel că şi de la “Gomorra” mi-aş fi dorit o realizare mult mai artistică, personaje mai bine conturate, mai puternice, şi, în primul rând, o poveste. Nu un documentar cu valenţe estetice. Iertare.

WALL-E. Regia: Andrew Stanton.
Mi l-au recomandat mai mulţi prieteni şi au reuşit să îmi trezească o rezistentă curiozitate. “Rezistentă” pentru că au trecut câteva săptămâni de la sugestia lor şi n-am uitat-o. Însă, dragi prieteni, dacă aţi aşteptat cumva cronica de pe blog, am să vă întristez.
Ntz. Nu. Nu mă emoţionează o propagandă ecologistă atât de evidentă, nu mă atinge un love story între doi roboţei (deşi, recunosc, zâmbeam când “el” se entuziasma revăzând-o pe “ea” şi exclama “Iii-vaa”), nu mai vreau filme cu lumi post-apocaliptice, nici distopii, nici, nici. Nu mă mişcă problema obezităţii, nu gust tot felul de surogate de salvatori ai planetei, îmi doresc idei la care nu m-am gândit şi, mai ales, oameni. Oameni frumoşi la suflet, oameni inteligenţi, oameni luminoşi. De ei mi-e cel mai dor.

Tropic Thunder. Regia: Ben Stiller.
Puţine filme mai inutile decât acesta am văzut. Se ridică, bineînţeles, întrebarea dacă un film poate fi judecat şi dintr-o asemenea perspectivă “utilitaristă”. Răspunsul meu e afirmativ, dacă prin “util” înţelegem orice tip de folosinţă – educativă, estetică, de relaxare, de stimulare sau spirituală.
Ei bine, “Tropic Thunder” e o prostie pentru cinefilii de rând, ca mine. Poate are succes printre cei care trăiesc de pe urma industriei hollywoodiene, poate lor se stârneşte râsul sau le atacă viscerele, dar cuiva care caută o experienţă cinematografică nouă îi provoacă nervozitate sau, în cazul fericit, somnul. Nimic nu e plauzibil în această peliculă. E o sforţare pretenţioasă, fără umor, fără tensiune, fără concluzii.