Am câştigat premiul “Superscrieri” la categoria “Opinie”

Sunt fericit. Juriul concursului “Superscrieri”, aflat la prima ediţie, a decis că textul meu intitulat “Ficţiunile a trei generaţii” (pe care îl puteţi citi mai jos) este cel mai bun dintre cele 43 de articole înscrise la categoria “Opinie”.

Mă bucur că e un text despre generaţiile României (o temă pe care noi, câţiva prieteni, o rumegăm din 1990, de la “NU”), mă bucur că totul a pornit de la cea mai bună carte pe care am citit-o în acest an (romanul postum “Tozgrec”, de Ioan Petru Culianu) şi mă bucur că e vorba de un editorial apărut pe Impactnews, site-ul unde, timp de un an şi jumătate, am publicat idei de care sunt foarte mândru.

Câştigătorii concursului “Superscrieri”, organizat de Fundaţia Friends For Friends, au fost anunţaţi sâmbătă, 29 octombrie. Au existat cinci categorii (Eseu, Reportaj, Portret, Experiment şi Opinie), pentru care s-au înscris 213 persoane, cu 346 de materiale. Juriul a fost compus din Vlad Petreanu (preşedinte), Alexandra Bădicioiu, Cristi Lupşa, Julius Constantinescu, Larisa Ghiţulescu, Mona Nicoară, Vlad Mixich, Viorel Ilişoi şi Petrişor Obae.

La trei categorii au câştigat texte apărute în “Decât o revistă” (Oana Sandu – Eseu, Tea Teodorescu – Portret şi Ani Sandu – Reportaj), iar la Experiment, cel mai bun material a fost considerat cel al Lorenei Lupu, publicat pe viceland.com. Toate premiile concursului “Superscrieri” sunt aici.

*

Legionarii, comuniştii şi noi. Ficţiunile a trei generaţii (I)

“Avem impresia că suntem primii pentru care lumea nu mai prezintă nici o stabilitate – vreau să spun după război, cu societatea asta de consum, suprapopulaţia şi celelalte. În realitate, stabilitatea trebuie să fi fost întotdeauna o ficţiune (…). Orice generaţie construieşte o ficţiune pentru generaţia următoare, o ficţiune numită mamă, casă, educaţie, religie. Iar între o ficţiune şi cealaltă nu există o strictă continuitate; dimpotrivă, nu e rar ca un tânăr să se revolte, să renege ficţiunea de stabilitate a părinţilor. Oricum însă, dacă nu se sinucide, dacă nu este prea puternic ori dacă nu vrea să cadă iremediabil în marginalitate, atunci va fi obligat – şi cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru el – să elaboreze o ficţiune nouă pentru propriii săi fii şi fiice.”

Am citat din “Tozgrec”, fascinantul roman postum al lui Ioan Petru Culianu apărut de curând la editura Polirom. În acest citat se găseşte un fir de idee care, dacă e tras cu binişorul, ne poate ajuta să înţelegem mai bine istoria politică şi mentală a României din ultimii 70-80 de ani, dominată de două ficţiuni, legionarismul şi comunismul, care nu şi-au pierdut încă puterea de seducţie.

Mai întâi, să limpezim premisele. Nevoia de stabilitate e definitorie pentru oameni şi traiul lor împreună, deci nu mai trebuie justificată căutarea de metode care să o facă posibilă. De ce, însă, ficţiunea ar fi cea mai eficientă dintre aceste metode? Pentru că numai un ideal, numai un ţel inventat, dotat cu elemente ale perfecţiunii, poate atrage o masă mare de indivizi într-o asemenea măsură, încât ei să se grupeze pentru a-l atinge, renunţând astfel la conflictele interne cauzatoare de pericol constant. Numai o ficţiune cu promisiuni comune, destinate tuturor, stârneşte suficient magnetism pentru ca indivizii să-i subsumeze o parte din acţiunile lor sau chiar întreaga viaţă.

Frica de moarte poate fi deviată sau atenuată prin amăgirea că participi la un scop general foarte nobil şi transpersonal, situat într-un orizont de timp acceptabil.

Asta au înţeles şi aşa au procedat atât legionarii, cât şi comuniştii. Mântuirea ca neam – adică o fericire colectivă în viaţa de apoi, şi dispariţia inegalităţii – adică o fericire colectivă pe această lume, ambele respectă criteriul de ideal pentru care te poţi minţi că merită să te sacrifici. În plus, propaganda însoţitoare te convinge că acest ideal poate fi atins dacă nu de generaţia primă, întemeietoare, atunci măcar de copiii acesteia sau, cel mult, de nepoţi. Acesta e orizontul “acceptabil” de care vorbeam, al cărui miraj energizează decizia de înrolare.

Păstrând termenii lui Culianu, este evident că o generaţie nu construieşte voluntar o astfel de ficţiune: nu există un acord majoritar care să fie preliminar formulării visului. O dovadă la îndemână este că legionarismul s-a întărit prin aderenţă benevolă, în timp ce comunismul a beneficiat de impunere violentă, fiind îmbrăţişat şi asimilat abia în faza a doua. Discuţia poate fi interminabilă, fiindcă ramificaţiile şi cauzele unei dominante istorice provin din multe domenii ale existenţei; important, până aici, este să înţelegem de ce au reuşit cele două ideologii să coaguleze şi să rămână repere în imaginarul colectiv.

Ideea lui Culianu explică şi obsesia comuniştilor faţă de “pericolul legionar” atât în primele decenii de după preluarea puterii, cât şi după 1989, când tiparele bolşevice ale educaţiei n-aveau cum să se estompeze subit. Iar explicaţia e aceasta: ficţiunile “se simt” reciproc, se detectează precum femeile care-şi dispută acelaşi bărbat puternic. Ele nu pot coabita, niciuna nu poate tolera rămăşiţe ale celeilalte, deoarece orice sâmbure îngropat poartă în sine potenţialul triumfului. Ca atare, adepţii lor se adulmecă, se urmăresc şi se anihilează indiferent de mediul unde se ascund sau se intersectează.

Să rezumăm: în anii ’30-’40 ai secolului trecut, cea mai influentă vrajă colectivă a fost făgăduinţa unei Românii “ca soarele sfânt de pe cer”. Îi recunosc fascinaţia chiar şi unii care nu i-au cedat, precum Alexandru Paleologu, Neagu Djuvara sau, mai recent, Mircea Ionescu-Quintus. Generaţia celor născuţi la început de secol se antrena pentru stabilitatea prin credinţă în timp ce refuza liberul arbitru al celor de altă părere. Sovieticii i-au omorât sau i-au distrus în puşcării, altfel nu i-ar fi înduplecat. Şi viaţa a mers înainte, cum se spune, iar grosul generaţiei de la mijlocul secolului, victimă a terorii şi spălării creierelor, a ajuns să creadă în utopia egalitară ori să se autosugestioneze că şantierele sunt locul şi modelul dăruirii de sine.

Dăm istoria pe “repede înainte” şi iată-ne pe noi, ucenicii dedublării, copiii comuniştilor şi nepoţii generaţiei seduse de Căpitan, defrişând o lume în care adevărul şi libertatea au şansa de a trece de pe verso pe faţa realităţii. Am trăit ficţiunea părinţilor şi am aflat-o şi pe cea a bunicilor, dar, cu toate că ambele continuă să inspire şi să înfierbânte, suntem pe cale să ne elaborăm, inevitabil, propria iluzie, în care ne învăluim copiii, generaţia lumii virtuale. Dar despre asta, în textul de săptămâna viitoare.

*

“Americanii”. Ficţiunile a trei generaţii (II)

N-am putut începe acest text până n-am găsit generaţiei noastre (generaţia X sau a “decreţeilor”) un nume rezultat din propria ficţiune de stabilitate. Am cântărit multe variante – individualiştii, protectorii, ocrotitorii, integraliştii, împliniţii, “haberiştii” (de la latinescul habere – a avea), reducţioniştii, ambiţioşii, insularii, ne-naţionalii, singularii, familiştii, carieriştii ş.a.m.d. Niciuna nu m-a mulţumit, niciuna nu acoperea toate caracteristicile, niciuna n-a aprins beculeţul acela misterios care face “tilt!” când ştii. De fapt, singura ficţiune capabilă să ne circumscrie generaţia, singurul nostru vis comun, al binecuvântaţilor-norocoşilor care am primit darul revoluţiei în plină adolescenţă sau tinereţe, este America. O Americă idealizată, un refuz al realităţii.

Rezum ce-am scris în primul “episod” (pornind de la un citat din Ioan Petru Culianu): cea mai eficientă cale spre stabilitatea unei comunităţi (cu atât mai mult a unei ţări) este crearea unei ficţiuni, a unui ideal veridic care să mobilizeze indivizii, atenuându-le astfel sentimentul inutilităţii şi frica de moarte. Teoretic, această “înregimentare” solidarizează şi micşorează riscul violenţei în respectiva comunitate. Ficţiunea câştigătoare, cea care ajunge să reprezinte iluziile unei generaţii, poate fi impusă din exterior (de pildă, comunismul), sau se poate închega precum mercurul, natural, fiind consecinţa unui proces mental care dă în pârg.

Apariţia acestui magnet pe care fiecare generaţie şi-l “aruncă” undeva, în viitor, este inevitabilă; comunitatea fabrică oricum un vis dominant. În plus, e esenţial să înţelegem că acel vis e mincinos: el vrăjeşte şi poate avea chiar efecte benefice la nivel personal sau social, însă, judecat ulterior, rămâne totuşi o uriaşă amăgire colectivă.

Mai spuneam săptămâna trecută că generaţia bunicilor noştri a fost fascinată de legionarism, iar cea a părinţilor a crezut în comunism, acestea fiind cele mai influente ficţiuni în România secolului XX. Ele au supravieţuit şi continuă să atragă, dar, pentru că şi curentele de idei se stratifică, cel de acum are doar nuanţe răzleţe de verde ori de roşu pur.

Destul cu recapitularea. De ce cred că ficţiunea definitorie a generaţiei decreţeilor este “America”, iar noi, membrii acesteia, putem fi denumiţi “americani” (neapărat cu ghilimele)? Nu vă grăbiţi: nu propun asta doar pentru că filmele şi muzica de peste ocean, star system-ul şi întregul lor mod de viaţă ne-au hrănit fantasmele până în 1989 şi continuă să ne servească drept modele. E mai mult decât atât.

Cel mai vizibil atribut al ficţiunii în care trăim noi, “americanii”, este renunţarea la proiectul naţional. Legionarii voiau mântuirea neamului, iar comuniştii promiteau o ţară de oameni fericiţi; generaţia noastră nu are niciun scop de o asemenea anvergură, n-a fost şi nu va fi în stare să lanseze o viziune pentru România pur şi simplu pentru că, trezindu-se cu libertatea în braţe, s-a spart în suma scopurilor individuale ale membrilor săi, astfel delimitându-se inconştient de predecesoarele sale. (De aceea, printre variantele de nume apăreau “individualiştii”, “reducţioniştii” sau “ne-naţionalii”).

Descoperirea libertăţii a însemnat, poate în primul rând, posibilitatea îmbogăţirii. Ca efect al educaţiei sau îndoctrinării, banii nu constituiau obiectiv în sine pentru bunicii, respectiv părinţii noştri. Noi, “americanii”, i-am readus, după 1989, în postura de principală scară de valori. Asta a determinat şi obsesia pentru reuşita profesională, şi formarea unei categorii solide de “însuraţi” şi “măritate” cu job-ul, şi munca până la istovire, bolile, depresiile, refugiile sau scârba faţă de politică. (Aşa mi-au venit “haberiştii”, “ambiţioşii” sau “carieriştii”).

Ca de obicei, în tot răul e şi-un bine. Unul imens şi însufleţitor, care ne-a făcut cea mai tradiţionalistă generaţie din Europa, potrivit unor studii date publicităţii în urmă cu circa trei ani. Noi, “americanii”, nu ne-am mulţumit cu cariera: am vrut şi familie. Şi aici intervine altă trăsătură definitorie, un alt efect al privaţiunilor pe care le-am văzut la cei mai vârstnici: ne creştem copiii în cuiburi, îi adăpostim cu asupra de măsură, le oferim aproape totul fără a-i confrunta serios cu pericole exterioare. Excepţionalul scriitor sârb Milorad Pavić spune, la un moment dat, în “Ultima iubire la Ţarigrad”, că generaţia învingătorilor, sigură şi stăpână pe forţa sa, creşte o generaţie de învinşi. (Astfel am ajuns la “protectorii”, “ocrotitorii”, “familiştii”…)

De fapt, o parte a vălului în care ne auto-înfăşurăm este că le vrem pe toate. Nu ne-ajung nici profesia, nici familia, banii, relaţiile sau măcar credinţa. Şocul revoluţiei – şi vă puteţi convinge zilnic de acest lucru – a fost atât de puternic, încât, de atunci încoace, ne alimentăm, şi încă e suficient “combustibil”, cu optimismul că suntem speciali şi, mai grav, că tot ce se întâmplă bun ni s-ar cuveni. (“Integraliştii”? “Împliniţii”?)

Dar cea mai mare dintre minciunile în care ne lăfăim, substanţa ficţiunii noastre, mirajul care ne adoarme fără să ne dăm seama (şi care mi-a aprins beculeţul acela misterios, când ştii), este relaxarea inexplicabilă, idilica pajişte, anularea instinctelor şi alte definiţii pentru o iresponsabilă senzaţie că generaţia copiilor noştri nu este şi nu va fi ameninţată de nimic. Noi, “americanii”, trăim cu impresia – complet aberantă, însă care ne apără de realitate – că urmaşii noştri n-au altceva de făcut decât să-şi împlinească vocaţia. De aceea nu-i pregătim pentru eventuale războaie, foamete, sărăcie sau dezastre naturale; de aceea am uitat şi ne e indiferent, la o adică, vreun obiectiv naţional: am construit o ficţiune de stabilitate ca o insulă paşnică şi prosperă, refuzând ideea oricărei posibile agresiuni.

Ne creştem copiii ca şi cum, după moartea noastră, se va instaura armonia mondială, iar ei, destinşi, naivi şi luminoşi, vor trăi fericiţi oriunde le va plăcea, alegând uşor, călătorind simplu şi respirând curat.

*

Cele două părţi ale acestui editorial au apărut pe Impactnews în 14, respectiv 21 martie 2011. Le puteţi vedea aici şi aici.

*