Alegerile parlamentare şi ispita partidului-stat. O opinie

Scrutinul parlamentar programat în ziua Sfântului Andrei este cel de-al doilea, după 1989, care se desfăşoară fără ca vreuna dintre formaţiunile participante să plece din poziţia de partid-stat. Prima dată, acest lucru s-a petrecut în 2000 şi nu este nici o coincidenţă că, şi atunci, PSD venea după 4 ani în opoziţie. Trebuie să recunoaştem, însă, că PSD-ul din 2008 nu mai seamănă cu mastodontul de la sfârşitul secolului trecut şi, din nou, nu este nici o coincidenţă faptul că el nu mai este condus de tandemul Iliescu-Năstase.

Două sunt cauzele pentru care aceste alegeri au loc sub auspicii mult mai democratice decât precedentele, în ciuda nemulţumirii generale a electoratului faţă de valoarea candidaţilor propuşi pentru primul vot uninominal. Prima cauză, despre care s-a scris şi răscris, este decizia în premieră a unui preşedinte de a nu desemna un prim-ministru din rândul partidului câştigător. Şocul resimţit de PSD în urmă cu 4 ani s-a materializat, dacă vă mai aduceţi aminte, în spectaculoasa înfrângere din 2005 a lui Iliescu la alegerile interne şi în apariţia la vârful partidului a unor oameni care, deşi lipsiţi de influenţa “greilor”, i-au schimbat imaginea de închistare mafiotă. (Faptul că alegerile locale din acest an au adus rânjete de satisfacţie pe chipurile unor Mitrea, Mazăre sau Hrebenciuc nu a distrus încă noua şansă pe care au primit-o social-democraţii români).

A doua cauză a beneficiului că, în 2008, cele trei partide mari sunt mai aproape de un statut democratic a reprezentat-o hotărârea PNL de a scoate PD de la guvernare. (În mare măsură, şi aceasta i s-a datorat tot lui Băsescu ). La acel moment, aflat pe val datorită popularităţii preşedintelui, PD era în plin proces de transformare voluntară în partid-stat, confirmându-şi rădăcinile mentale feseniste. Pe româneşte, i se suise la cap. Peste tot în ţară unde PD avea primari în municipiile-reşedinţă sau preşedinţi de consilii judeţene, se declanşase acea presiune tipic totalitară pentru înscrierea sau migrarea în noul partid-vedetă, acţiune stopată brusc de aruncarea în opoziţie.

În ceea ce priveşte PNL, acest partid, chiar dacă şi-ar dori, este incapabil în faza actuală de a aspira la puterea şi ramificaţiile unei formaţiuni care se suprapune în mare măsură cu structurile de stat, din simplul motiv că stă cel mai slab la capitolul “resurse umane”, atât la nivel central, cât şi în teritoriu. Un alt motiv, mai puţin semnificativ, dar care trebuie luat în calcul, este că PNL păstrează, totuşi, reminiscenţe dintr-o genă istorică incompatibilă cu tendinţele mono-partinice.

Din această perspectivă, a înclinaţiilor spre controlul total al administraţiei, cea mai periculoasă alianţă post-electorală este PD-PSD, pentru că ar duce la îmbinarea dintre două reţele care asta ştiu să facă, şi care ar purcede la treabă imediat ce ar bate palma. Pentru echilibrul democraţiei româneşti şi pentru evitarea unor  derapaje similare mandatului 2000-2004, varianta cu PSD păstrat în opoziţie, dar foarte puternic, continuă să fie de preferat. În fine, varianta cu efectele cel mai greu de anticipat este alianţa contra naturii între PNL şi PSD, însă ea pare puţin probabilă dacă ţinem cont de repetatele declaraţii ale preşedintelui Băsescu privind dreptul său inalienabil şi incontestabil de a alege un premier, indiferent de scorul de la urne.