Abandonarea României. Gânduri pe urma unei emigrări

“Nu de România fug, de fapt, ci de ceea ce a ajuns să scoată din mine. Nu sunt suficient de tare pentru a trăi în propria mea țară, pentru a face față apetitului ei de dezumanizare. Iar fata mea îi face față încă și mai puțin. Plecarea mea nu e un semn nici de curaj, nici de spirit de aventură (…). E un abandon. Mi-am pierdut și speranța că voi apuca o altfel de țară și răbdarea de a trăi în ea și de a-i gusta frumusețile, spiritul și umorul, pierdute printre râuri înecate de PET-uri, șoferi agresivi și mitocănie generalizată. Pur și simplu nu mai fac față avalanșei zilnice a urâtului. Am ajuns să trăiesc într-un strat ultra-subțire al societății, un fel de exilat în propriul meu oraș natal. Nu mai pot și nu mai vreau asta. Nu mai vreau să rezolv dilema dacă e bine să-mi cresc fata în principii umaniste, sau trebuie să o înrăiesc ca să facă față lumii în care va trăi.”

Frazele de mai sus îi aparţin unuia dintre cei mai buni specialişti în resurse umane din Bucureşti, Adrian Stanciu, despre care, de curând, am aflat că s-a mutat într-un sat din Franţa. Frazele sunt ale lui, însă gândurile respective macină şi alte mii de români, iar problema e a noastră, a tuturor.

V-am mai mărturisit că, în acest an, m-am întrebat pentru prima dată foarte serios dacă nu cumva am greşit când am exclus emigrarea dintre opţiuni. E drept, dilema mi-a fost accentuată de lipsa unui statut profesional, însă, din exemplul lui Adrian Stanciu, e limpede că există o tendinţă crescândă de a scăpa de România aceasta. Dacă un om care trăieşte bine, e cineva în meseria sa şi are prieteni de calitate nu mai găseşte suficiente speranţe într-un viitor decent pentru copiii săi, atunci situaţia e mult mai gravă decât o putem bănui şi, din păcate, despre asta nu se discută decât în mediul oarecum subteran al blogurilor.

Intuiesc cât de apăsător trebuie să fie să te stabileşti printre străini, că dorul poate fi copleşitor, că lipsa celor apropiaţi te sugrumă şi a o lua de la zero e frustrant. Probabil că de aceea e preferabil ca decizia să fie luată înainte de 30 de ani, dacă n-ai copii sau cât sunt încă preşcolari. Iar eu, şi mai probabil, n-o voi (mai) face. Cu atât mai mult cu cât singurul lucru la care mă pricep este legat de limba română.

Casa din Franţa în care Adrian Stanciu s-a mutat cu familia (sursa foto)