40

“A crede înseamnă, între altele, a nu tăgădui posibilitatea ca o icoană să verse lacrimi, să izvorască mir sau să vindece boli. Aşa cum bunicul nu credea că oamenii au ajuns pe Lună (poate avea dreptate ), tot la fel ateul nu poate să lase de la el, nici măcar în planul posibilului, şansa unor minuni de a fi minuni.

Ăsta e unul dintre motivele pentru care se pierd oamenii: le e teamă să-şi mai modifice şina, să-şi refacă traseul potenţial, nu pot concepe să arunce tot ce-au trăit până la un moment dat, chiar şi în cazul unor indicii convingătoare că drumul a fost greşit, că alta e calea bună şi că nimic nu e pierdut. Să te scuturi de tot ce-ai fost, de tine cel de până atunci, de tot sinele tău ce părea bine conturat, să te scuturi cum se scutură câinele după baie, să rişti oprobriul public, să faci o mutare care nu făcea parte din strategia personală, ba chiar să renunţi la orice strategie, sau măcar să-ţi iei un răgaz pentru a te redefini, sau cel puţin să opreşti tot zgomotul dimprejur şi să fii doar tu, să spui o rugăciune şi să ai încredere că va fi ascultată.” (Fragment din jurnalul meu de la Athos, 2008)