24+24

Oglinda a retezat timpul. Ne-am privit scurt, foarte scurt – şansa unui autoportret pe viaţă. Reflexia nu s-a produs, de fapt, niciodată. Am luat-o cu noi, am încorporat-o şi-am uitat de ea.

1965-1989. Intrarea în oglindă. 1989-2013. 24+24.

*

Azi nu mă interesează comunismul. Nu încep din ’44. Mă interesează o generaţie, generaţia oglinzii. Ceauşescu, decreţeii, 1989. Generaţia oglinzii învaţă dedublarea odată cu alfabetul.

Generaţia oglinzii una vorbeşte în public, alta şopteşte în particular. Părinţii îi sunt mentori în tehnica măştilor şi adversari în ştiinţa istoriei. Generaţia oglinzii nu are pasiuni, are refugii. Când iubeşte, iubeşte ca în cărţi. Când cântă, e patetică. S-ar teme şi s-ar ridica deopotrivă.

*

O senzaţie: acum ştim mai multe, înţelegem mai multe despre anii ’45-’65 decât despre perioada lui Ceauşescu. Închisorile, partizanii din munţi, rânjetul scursurilor, intelectualii care se adaptează, ţăranii mereu dispreţuiţi şi mereu rezistând neştiuţi, coborârea în iad, supravieţuirea.

Totul e adevărat acolo, ca în Dostoievski, până la prăsele. După diavolul vizibil urmează unul superior, maestru al rafinamentului şi deghizării. După ’65, poţi să te afirmi, valoarea contează din nou, e disciplină, merită să te sacrifici, viitorul va fi altfel. România e player internaţional, şi comparaţia e trivială azi, când jucăm cu pioni contra aceloraşi regine.

Frenezia intrării în oglindă a estompat trecutul recent. Cine a fost Ceauşescu? Cum a fost posibil? Cum acceptăm gândul că nimic nu s-ar fi întâmplat, că n-ar fi existat nici o revoluţie, că n-am fi văzut oglinda pentru acea fracţiune dacă alţii n-ar fi declanşat operaţiunea?

*

Ce-am pierdut şi ce-am câştigat, ca popor. Am pierdut solidaritatea, bucuriile simple şi acea predictibilitate fadă a vieţii, orizontul palpabil până la pensie şi încă, după care atâţi suspină.

Am pierdut, din fericire, ridicolul: anii ’80, muşamaua realităţii, nechezolul pasiunii, lăstunul visurilor. L-am pierdut ca atmosferă, dar el s-a salvat în oraşele mici, în mobila de bucătărie, în vitrinele cu bibelouri, în crâşmele de cartier şi în Jurnalul Naţional.

Am recâştigat credinţa şi pământul, pelerinajele în căutare de miracol din care televiziunile văd numai coada, titlul de proprietate şi sentimentul că poţi lăsa moştenire. Am câştigat privitul pe deasupra tuturor graniţelor proprii.

Am pierdut România şi am câştigat câte o bucată din ea. Am pierdut lumea văzută de departe şi am câştigat lumea trăită de aproape. Ne-am risipit şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Am cucerit harta şi am pierdut scala.

*

Generaţia oglinzii nu are lider, n-a fost capabilă să dea niciunul, pentru că liderii nu se dedublează. Liderii nu se întorc asupra lor înşişi şi nu au permanentă nevoie de refugii pentru reîncărcare. Dar noi aşa am crescut. Noi ne alimentam în secret ca să putem juca jocul măştilor.

Noi creasem universul paralel al găştii în care discutam despre orice, pe cât de incompetenţi, pe atât de sinceri. Intraţi în oglindă, a trebuit să-l abandonăm. Acolo s-a dus inocenţa, înăuntrul timpului cel nou. Inocenţă nu înseamnă să crezi că totul e posibil, ci să nici nu te gândeşti la asta. În spatele oglinzii e prea multă minte.

*

24+24. Mai întâi ne-am ascuns să cântăm, să citim şi să strângem furie. Ne-am privit scurt, foarte scurt – darul neaşteptat al unui autoportret pe viaţă -, şi ne-am eliberat de furie vreo zece ani. Apoi am reînceput să cântăm şi să citim, pentru că nu mai ştiam ce altceva să facem. Am câştigat tot ce-am pierdut.

*

24+24. Două zile şi-o cruce. Să vină alţii.